Final
Trecuseră şapte ani de când plecase din oraşul acela, de lângă Dunăre, iar clipele bătăliei pentru supravieţuire în prima ligă, îi erau şi acum proaspete în memorie, la fel cum ţinea minte şi frăgezimea buzelor Luminiţei şi duritatea catifelată a trupului ei perfect croit. Trei ani jucase în Portugalia, bucurându-se de un succes constant, care îl menţinuse şi în efectivele echipei naţionale, apoi se transferase în Franţa, unde mai jucase două sezoane, la echipe mici, preocupate, cel mult, de supravieţuirea pe rpima scenă a fotbalului francez. De doi ani avea deschisă o şcoală de fotbal aici, în Normandia. Vadiru se simţea împlinit şi mulţumit, acum, ieşit din atenţia publicului. Stătea pe faleza înaltă, la baza căreia se spărgeau valurile Mânecii, într-un fotoliu comod, de bambus, avându-l alături pe Gensina, omul de care, recunoştea, îi fusese tare dor.
- Într-o vreme nu se mai ştia nimic de tine, Ziaristule, dispăruseşi. De băieţi ce mai ştii?
- Echipa a retrogradat şi, în cele din urmă, s-a şi desfiinţat. Paliu a ajuns paznic la stadion, este om bun la toate, face focul la caldarină, tunde gazonul... Doarme acolo, într-o cămăruţă de lângă vestiare, apartamentul şi l-a vândut demult... Băutura... Ucă este conducător la o echipă minerească din Liga a III-a, Alexandrescu joacă în Germania...
- De ăsta ştiu, mă mai duc să-l văd, Aachenul este destul de aproape... Impresarul?
- La un moment dat se făcuse conducător de club, nu i-a ieşit, a plecat cu coada între picioare..., i s-a ridicat şi licenţa de impresar...
- Nici nu avea cum să reuşească! Era în dispută directă cu ceilalţi conducători pe care, ani de zile, îi călărise cum voia el, e clar că atunci când le-a venit bine, l-au judecat cum au vrut ei... Eu de oraşul acela, Ziaristule, îmi aduc aminte cu plăcere şi chiar cu recunoştinţă.
- ???
- Păi acolo m-ai găsit tu şi mi-ai relansat cariera, lucru pentru care ar trebui să-i mulţumesc şi bătrânului Costică Popa. A propos, am auzit că a murit într-un accident de maşină...
- Aşa este.
- Pe urmă, dacă stau să mă gândesc bine, tot acolo am învăţat să beau şi vinul curat, să renunţ la şpriţuri... Aici aş fi fost privit chiorâş dacă ceream apă gazoasă ca să botez vinul...
- Tot acolo ai întâlnit-o şi pe ea...
- Ştiam că ai să aduci vorba despre asta, probabil că din cauza aia ai şi venit până aici. Presupun că te simţi vinovat faţă de mine, numai că nu-i aşa, sentimentul ăsta ar trebui să-l am eu vis a vis de tine...
- ???
- Ştiam că dacă am să vorbesc de ea ocrotitor, ca despre un giuvaer neşlefuit, căzut din greşeală în mocirla anturajului meu, am să-ţi trezesc interesul şi am bănuit-o capabilă să se agaţe de orice fir de pai, de orice nădejde. Eu am împins-o spre tine, vă potriveaţi atât de bine...
- Adică, totul n-a fost decât un scenariu abil de-al tău?
- Aveam nevoie să mă eliberez, Ziaristule, să plec fără regrete, altfel nu puteam da randament. Mi se întâmplase, pentru prima oară, după mulţi ani, să mă îndrăgostesc şi nu puteam să-mi permit asta... Ce s-ar fi ales de mine şi de ea, dacă aş fi rămas acolo? Eu aş fi avut, probabil, soarta lui Paliu, concuram, din nou, pe acelaşi post..., rânji el fermecat de o astfel de perspectivă. Ea, evident, m-ar fi părăsit, dar s-ar fi uzat mult prea devreme, acolo, în târguşorul acela. Aşa, tu i-ai deschis orizonturi pe care nu le bănuia, i-ai oferit şanse pe care le-a fructificat ca un bătrân şi valoros vârf de atac în faţa porţii. Pe de altă parte, te simţeam că şi tu ai nevoie de o femeie ca ea...
- Pe asta, de unde ai mai scos-o?
- Te simţeam precis şi rece în scris, dar generos în discuţii, în felul în care sprijineai sau condamnai, fără să ceri vreun preţ. Aveai nevoie să-ţi manifeşti căldura faţă de cineva. Ştiam că are să te coste, dar spune-mi cinstit, dacă ai avea puterea să te întorci în timp, ai schimba cu ceva, anii aceia?
- Nu, cred că nu!
- Ei, vezi? Una peste alta, ne-a fost bine tuturor! Formăm un triunghi ciudat, aproape pervers, dar ce nu-i pervers pe lumea aceasta?
- Ai mai văzut-o?
- Niciodată! Mi-ar fi fost frică de noi complicaţii, în schimb, m-am interesat mereu de tine. N-aş fi vrut să te am pe conştiinţă. Mi-ai dovedit, însă, că eşti puternic, aşa cum am presupus, iar asta m-a bucurat nespus de mult. Ştiam că ai să vii, te-am aşteptat cu nerăbdare şi nu înţelegeam de ce întârzii. Asta era ultima mea datorie, să-ţi risipesc îndoielile, să-ţi şterg remuşcările nejustificate. N-ai avut nicio vină, Ziaristule, nu ai de ce să-ţi faci reproşuri!
La poalele falezei, valurile băteau sălbatic într-o frământare ireală, titanică şi efemeră...
