Sinaia
Bătrâna staţiune montană, altădată socotită Perla Bucegilor, gemea nu doar sub povara anilor, generos încărcaţi de istorie, ci şi sub neglijenţa autorităţilor locale de acum. Trotuare cu largi cratere căscate unde te aşteptai mai puţin, faţade cu tencuieli obosite sau chiar căzute, acoperişuri scofâlcite indecent, hoteluri cu mobilier şi tocărie de dinainte de Revoluţie, obiceiuri vechi şi turişti trecuţi de marginea a şapte decenii de viaţă. Gensina venise aici pentru linişte şi pentru aerul curat, cu nădejdea secretă că toate astea îl vor ajuta să mai scrie o carte, dar, în mare parte, ceea ce scria astăzi ştergea mâine şi treaba asta îl umplea de ciudă, sporindu-i starea de nervozitate. De câteva zile, inconştient, îl urmărea pe general şi soţia acestuia. Puteai să nu porţi ceas, era suficient să urmăreşti perechea care părea bătrână ca veacul trecut. Ea, mărunţică, cu ochelari groşi pe care te întrebai cum de poate să-i susţină nasul atât de subţire, aproape transparent, pierdută în hainele demodate. El, înalt, adus de spate şi fragil în costumul care număra cel puţin patru decenii şi pe care şirul de decoraţii îl făcea, probabil, să cântărească dublu. Picioarele nesigure îi erau încălţate, totdeauna, în şosete albe şi papuci de plajă de culoare neagră, din plastic, părul alb şi des era acoperit cu un basc desuet şi decolorat, ajuns la limita cea mai extremă a uzurii. Îşi aduse aminte de Gelu, tractoristul din satul bunicii sale, care purta un basc la fel de decolorat pe post de husă la şaua bicicletei sale „Tohan”... Într-o zi surprinse un dialog al ciudatei perechi. Îl surprinse, mai întâi tonalitatea plângăcioasă a glasului generalului:
- Da’ vreau să mănânc şi supa de găluşte şi rasolul de pasăre şi grisul cu lapte...
- Înţelege, Flavius, e prea mult şi pe urmă ai să fii balonat şi ai să ai gaze! Poate ne dă la pachet..., încercă ea să-l îmbuneze ca pe un copil râzgâiat.
- Nu vreau la pachet, că se răceşte.
- Vrei să-l sun pe Mihai, să vină să ne ia?
- Nuuuu! Nu-l suna, luăm la pachet...
Mâncau în regim de peniune, cu meniu unic şi orar fix, era mult mai ieftin şi la masă nu se putea bea decât apă de izvor, adusă în carafe din sticlă ieftină chiar de la cişmeaua aflată într-o latură a bătrânului hotel.
Aşezat pe un fotoliu de pe spaţiosul balcon al apartamentului său, Gensina fu, într-o dimineaţă însorită, martorul neintenţionat al unei conversaţii ciudate. Generalul stătea pe o băncuţă, cu mâinile apăsate pe măciulia bastonului său noduros, în jurul să făcându-se un semicerc de ascultători tineri, sub 25 de ani, aşa cum îi vedea Alexandru de sus. Ba chiar, unul dintre ascultători avea părul frizat în binecunoscuta creastă „punk” şi vopsit într-un roşu violent, care scotea în evidenţă nenumăraţii cercei de tinichea care-i împodobeau urechile.
- La Mărăşeşti s-a scris adevărata pagină a eroismului ţăranului român! Celebrul atac la baionetă, „în izmene” nu este o poveste, aşa a fost!!! Totul s-a declanşat spontan, abia după ce începuse, generalii noştri organizând intrarea treptată în foc, a rezervelor, care să înlocuiască combatanţii vlăguiţi. Artileria, a lor ca şi a noastră, a acţionat haotic, nu s-a făcut obişnuita pregătire de câteva ore, de dinainte de confruntarea infanteriştilor...
- Aţi fost acolo, domnule general? întrebă „punk”-istul...
- Nuuu, eram un copil atunci! Dar profesorul meu de Istorie, de la Liceul Militar a fost sublocotenent în Marele Război şi ne-a povestit totul, cu atâta acurateţe, că este ca şi cum aş fi fost acolo.
- Dar în al doilea război, aţi luptat? continuă „punk”-istul şirul întrebărilor, cu o undă de speranţă în glas.
- Eram locotenent la intendenţă, manutanţă cum se spunea atunci!
- Adică n-aţi fost în linia I?
- Nuuu, dar aprovizionarea trupei, asigurarea celor necesare, este la fel de importantă ca şi prezenţa în prima linie...
- Haide, băi, eroul neamului! Ăsta sorta izmenele trupei şi ne dă nouă lecţii de tactică şi patriotism!
Semicercul se sparse spontan şi generalul rămase singur pe bancă, lipsit de auditoriul care, la început, căscase gurile la poveştile sale.
Nu-i părea rău de felul în care-şi făcuse ţăndări, generalul, aura de erou. Viaţa poate fi crudă, dar niciodată nedreaptă, până la urmă, ea îţi dă ceea ce meriţi. În sinea lui, chiar îşi dorea un asemenea deznodământ pentru că nu putea suprapune, în imaginaţia sa, făptura idilică a unui erou peste aceea a unei porţii aburinde de gris cu lapte...
Atunci sună telefonul şi privi surprins numărul afişat, pe care nu-l cunoştea.
- Bună, sunt Diana, unde eşti!?
Dintre toate fetele pe care le cunoscuse, diana era singura care-i făcea inima să tresare când îşi amintea de ea. Legătura lor nu durase decât câteva zile, cu mai bine de un an în urmă; se întrerupsese când ea trebuise să plece, primise o bursă de studii, la Berlin. Îşi amintea de zâmbetul ei şi gropiţele din obraji, de ochii râzători, mari, de vrăjitoare, şi de şoapta din clipa rămasului bun: „Doar al meu ai să fii, Alexandre!”... În aceeaşi dimineaţă îşi făcu bagajele, abandonând proiectul scrierii cărţii, zorit să ajungă în oraşul care sta cu picioarele în apele Dunării, s-o strângă în braţe pe fata cu ochi mari, de vrăjitoare. Simţea acum, în sfârşit, ceea ce nu mai simţise de ani de zile, o stare pe care şi-o dorea mai mult decât orice. Ştia, însă, că mai avea de făcut un drum, ca la un altar păgân, unde să pună întrebări, să afle răspunsuri, să ceară iertare...
