Pictorul
În afară de el şi Profesor, la masa acoperită cu faţă de masă în carouri roş-albe, ca-n filmele vechi, stătea şi Jenaru, un individ lipicios, mult prea guraliv, un ratat al timpurilor moderne, pe care Gensina îl îngăduia în virtutea unei copilării petrecute împreună şi a talentului de a debita continuu, cele mai noi bancuri. Cu mulţi ani în urmă, după un accident de motocicletă, suferise o operaţie craniană şi urmele acelei intervenţii chirurgicale, rămăseseră vizibile în partea stângă a frunţii sale. Nu realizase nimic în viaţă, singurul moment fericit al vieţii sale fiind moartea mamei lui, o cunoscută cămătăreasă, care-i lăsase moştenire destui bani şi un sertar întreg plin cu chitanţe de mână scrise de cei pe care-i îndatorase. Încă înainte de a duce cadavrul la cimitir, alergase prin tot oraşul, încercând să lichideze, una după alta, chitanţele aflate la scadenţă. Pictorul Paul Creţu se apropie cu pasul său săltat, când se aflau, deja, la jumătatea primei sticle de vin. Strânse mâinile celor trei, deşi pe Jenaru atunci îl vedea prima oară.
- Alexandre, în ciuda tuturor declaraţiilor tale, se pare că te-a înregimentat Medrega!
- Greşeşti, Maestre, eu doar prestez o manoperă, în baza unui contract care prevede şi o remuneraţie pe măsură... Ei sau alţii, pentru mine tot în categoria „clienţi” se încadrează.
- Ăsta-i comportament de mercenar! zise Jenaru, luându-şi o ţigară din pachetul lui Gensina.
- Corect, veni replica lui ziaristului, dar nu văd nimic rău sau dezonorant în asta. Mercenarii, până la urmă, au constituit elita armatelor care au stăpânit pământul. Sunt multe exemplele când mercenarii au fost ultimii care au apărat steagul sau bastionul, chiar după ce oştile pământului se predaseră sau fugiseră mâncând pământul.
- Asta-i poezie, continuă Jenaru, mercenarii nu se închinau decât banului...
- Evident, altfel ce i-ar fi legat de cei în solda cărora intrau?
- Luau plata înainte?
- Evident, altfel ce siguranţă ar fi avut?
- La fel ca şi curvele! hăhăi Jenaru în timp ce Profesorul şi Pictorul se priveau jenaţi.
- Să ştii că nu toate curvele cer plata înainte, zise Gensina cu ochii subţiaţi şi un rânjet rău în colţul gurii.
- Dă-mi un singur exemplu! se lansă Jenaru, nesesizând pericolul.
- Tu, în fiecare dimineaţă când vii să-mi lauzi materialele! Abia după aia îţi primeşti mărunţişul pentru „ţigări şi cafea”...
Profesorul şi Pictorul se loveau cu palmele peste genunchi, doborâţi de râsul gros care îi zguduia.
- Până la urmă, trebuia, nenică, să ţi-o iei peste bot, că prea te făcusei al dracului..., rosti Profesorul, înecându-se de atâta râs.
- Mai vedem noi cine râde la urmă! lansă Jenaru în timp ce se ridica de la masă...
- Hai sictir, băi milogule, c-ai împuţit destul aerul pe lângă omul ăsta... Măi, Alexandre, să ştii că de multe ori am vrut săţi spun să nu-l mai îngădui pe ăsta după tine. Ajunseseră oamenii să te ocolească din cauza lui. După ce că bea pe daiboj, ne mai fuma şi ţigările şi pe urmă ne lua la judecat...
- Nu ştii Profesore, începu Pictorul, că şi leii îngăduie câte-un guguştiuc pe spinare, când şi când, ca să-i cureţe de paraziţi? Poate că era necesar unul care să scurgă paharele, cine ştie...
- Lasă-l dracului, dom’le, că ăsta prea era pomanagiu şi nesimţit!
- Şi totuşi, Alexandre, după ani şi ani, când nimeni nu-şi va mai aminti de el, de ceea ce făcea acum, parcă-l văd că va spune nepoţilor: „eheeei, viaţa mea a fost un roman!”...
- O fi fost, Maestre, dar a fost, precis, unul prost scris, prost croit şi prost tipărit. De altfel, comparaţia asta, cu viaţa ca un roman, mi se pare neinspirată. Prefer ca existenţa mea să fie comparată cu o poezie. Acolo, în cele câteva versuri, oricât de prost ar fi încropite, cel ce le scrie pune toată seva sufletului său. Mai mult, din orice poezie, un actor bun face un act de împăcare cu Lumea şi cu Dumnezeu. Versurile sunt, musai, coborâte din Rai!
