Ileana
- Şi acum, ce ai să faci?
- Nu ştiu, nu mai ştiu nimic, viaţa mea este un dezastru! Nu mă aşteptam să rămân văduvă de la vârsta asta...
- Totuşi, când te-ai măritat cu soţul tău, ştiai că este cu peste treizeci de ani mai mare decât tine. Cu toţii te-am suspectat atunci că, pe lângă averea care ţi-ar fi rămas după moartea acestuia, ai urmărit şi un post la spitalul al cărui director era, ştiind că nu vrei să te mai întorci în provincie...
Luminiţa şi Ileana Guda discutau aşezate în fotoliile de răchită din curtea casei Avocatului, construită recent în Pipera.
- Ai putea încerca reluarea legăturii cu Alexandru. Din ce ştiu eu, este tot singur...
- Am încercat, dar îmi respinge toate apelurile telefonice..., nu m-aşteptam ca ura sa să fie atât de profundă.
- Fii serioasă, nu este vorba de ură, este doar nepăsare. Radu mi-a povestit că a reuşit să-l prindă la telefon doar după ce a sunat de pe „fixul” de la cabinet. I-a reproşat, atunci, că nu răspunde la telefon, ba chiar respinge apelurile. Alexandru i-a răspuns că nu vede rostul menţinerii legăturilor, că viaţa lui are, acum, alte coordonate şi că nu are apucături de babă care şi-a trăit adolescenţa într-un pension, întreţinând o corespondenţă de zeci de ani cu fostele colege, pe care nu avea să le mai vadă niciodată...
- A rămas la fel de dur...
- Şi de frumos în duritatea lui...
- Şi tu l-ai iubit?
- Altfel, cum? Dacă ai stat un sfert de ceas sub vraja vorbelor lui, sub puterea lui, era imposibil să nu-l iubeşti!
- Mă refeream la altceva când vorbeam de iubire, Ileana!
- A, sigur că am ... trăit cu el, dar pentru el nu cred că asta a contat foarte mult. După ce m-a prezentat lui Radu nu m-a mai privit şi nu m-a mai tratat decât ca pe soţia prietenului său...
- Îi plăcea melodia asta. Îmi amintesc că, într-un timp, înregistrase, la un studiou de radio, o casetă întreagă numai cu melodia asta a lui Macias. Când plecam cu maşina la drum, băga caseta în casetofon şi mergea aşa, ca un robot, fără să oprească, până la destinaţie. Nu mai conta că eu eram lângă el sau că şoseaua era aglomerată, că plouă sau ninge, parcă era în transă...
- Dacă vrei, eu îl sun, nu ştie numărul de acasă, şi am să-ncerc să aduc vorba despre tine...
- Sună-l, Ileana, te rog să-l suni şi spune-i că nu-mi trebuie decât un semn de iertare! Am să mă duc după el şi la capătul pământului, dacă vrea...
- Nu, nici aşa, nu trebuie să te umileşti! În fond, eşti o femeie încă tânără, atrăgătoare, liberă şi bogată. Ai şi tu ce oferi, nu doar el... Presupun că ţi-a rămas destul de la fostul tău soţ!?
- Mi-a rămas pe dracu’, fiii fostului meu soţ au şi ridicat pretenţii de împărţire a averii tatălui lor! Şi când te gândeşti că nici nu au venit la înmormântare...
Mai vorbiră o vreme, despicară firul în patru şi, în cele din urmă, Luminiţa plecă, iar Ileana intră în livingul vilei, îndreptându-se, glonţ, spre telefonul din sticlă cu reflexii albăstrii. Înainte de-a căuta numărul în agendă, un hohot de râs, sonor şi sălbatic, îi zgudui tot trupul şi zise cu voce tare, cuvintele bubuind ciudat în casa prea mare: „Aşa-ţi trebuie, javra dracului! Ce mult aş vrea să te calce ăsta în picioare!”...
