Profesorul
- N-ai să mă înţelegi niciodată, Profesore! Tu te-ai hrănit cu ură, ai trecut prin neajunsuri căutând latura frumoasă a vieţii; ai găsit-o târziu, dar ai găsit-o şi asta nu-i, deloc, puţin lucru. Eu, în schimb, le-am amestecat pe cele bune cu cele rele şi de aici a rezultat o otravă perversă, de efectul căreia nu mai pot să scap. Am iubit şi am fost iubit, am luat lucrurile uşor până când au devenit grave; încercând să le rezolv, am devenit rece... Intransigenţa de care dădeam dovadă în scris, a coborât în viaţa mea, am devenit incapabil de compromisuri fireşti...
- Eu am speranţa că ai să te vindeci, mai mult decât orice, dincolo de ce vrei de la viaţă, fiecare dintre noi are nevoie de iubire, numai ea ne poate face să trăim frumos, să fim drepţi, să zâmbim senini. Eu, de exemplu, n-am avut parte de primii bani munciţi de mine, dar n-am urât niciodată mijloacele de a face bani, le-am simţit mereu nevoia. Am fost înşelat şi umilit de femei, dar nu le-am urât... Ba chiar, din pricina uneia am avut necazuri majore, dar asta nu m-a înverşunat nici împotriva ei, nici a doctorului care-i era soţ şi care a făsut tot posibilul ca să-mi facă necazuri...
- ???
- Eram redactor la ziar şi mă îndrăgostisem de soţia doctorului Cristea, iar ea îmi răspunsese cu pasiune. Ne întâlneam în casa unei babe care era rudă îndepărtată cu ea. Într-o zi, însă, am fost trimis, cu Warszawa redacţiei, la un CAP din judeţ, să fac un reportaj despre cum fuseseră transformate fostele moşii boiereşti în lanuri puse la dispoziţia poporului şi a Revoluţiei socialiste biruitoare. În principiu, totul era simplu. Ar fi trebuit să mă duc şi să beau, să umplu portbagajul cu de toate şi pe urmă să umplu o pagină de ziar cu ditirambe şi lozinci pe placul şefilor comunişti. Le făcea o plăcere perversă să mă pună să fac asta, tocmai eu, care fusesem deportat în Bărăgan, alături de familie, acolo petrecându-mi cinxi ani din copilărie...
- Şi te-ai dus?
- Normal, sarcinile de serviciu nu le puteam refuza. Numai că, tânăr şi inconştient, am luat-o şi pe soţia doctorului cu mine... Acolo, preşedinte de CAP era unul, Nicolae Paterău (nume predestinat, s-a şi sinucis după vreo doi ani) ne aştepta cu masă-ntinsă la fostele crame boiereşti şi cu lăutari. Am băut, am jucat cu sătenii, iar în toiul chefului, în scrâşnet de cauciucuri, a oprit Volga instructorului pcr-ist Jugaru, cel care se ocupa cu presa. Doctorul încornorat se dusese, Alexandre, şi mă reclamase la ăsta, cu care era prieten... N-a avut curajul să vină la mine, bărbăteşte, să rezolvăm într-un fel problema, s-a dus la partid să-i aducă nevasta acasă... Cert este că eu am fost dat afară şi abia după vreo patru luni de umilinţe şi de foame, au acceptat comuniştii să mă angajeze ca bibliotecar.
- A trecut mult de atunci, nu te-ai mai întâlnit cu doctorul, nu i-ai cerut socoteală? Dacă nu pentru tine, măcar pentru femeia pe care-o iubiseşi?
- L-am întâlnit, fireşte, dar nu i-am cerut niciodată socoteală. Dar am avut satisfacţia să aflu că activistul ăla, Jugaru, povestise tuturor întâmplarea, cu lux de amănunte şi de cîte ori ieşea doctorul în oraş, era arătat cu degetul, fiind însoţit de hohote de râs. Într-un târziu, s-a prins de ce râd oamenii şi-ca să poată merge la piaţă-şi-a cumpărat o bicicletă... Suflet rău, meschin, putea să-şi ia o maşină, aşa, cu bicicleta, oamenii tot îl vedeau, doar că el auzea mai puţine hohote de râs şi şuşoteli.
- Şi ea?
- Ea n-a mai ieşit din casă decât după mulţi ani. Şi-a crescut copiii şi s-a ofilit, fără să mai intereseze pe nimeni. Are nume de floare, Alexandre, o cheamă Viorica, dar după umilinţa pe care i-a provocat-o bărbatul ei, semăna cu o floare pe care a prins-o bruma şi a otrăvit-o, doborându-i petalele şi lăsându-i drept, dar uscat, doar lujerul!
- Nu te-ai simţit, deloc, vinovat?
- Absolut deloc! Am rugat-o să rămână cu mine... De asta-ţi spun, eşti încă tânăr, mu te-nchide în tine, deschide-ţi sufletul şi căldura oamenilor din jur are să ţi-l încălzească. Altfel, ai să te-nrăieşti...
- Ce să fac, Profesore, viaţa mea a început să semene cu un peron mozaicat dintr-o gară de provincie. Eu stau acolo, cu valiza făcută, pândind să aud şuieratul vreunui tren. Din păcate, expresurile luxoase trec în goană pe lânga mica gară unde se află peronul meu, iar de oprit nu mai opresc decât cursele de picioare, cu banchete murdare şi reci, cu oameni înghesuiţi unul în altul, iar eu refuz să urc în astfel de mijloace de transport. Probabil că, la un moment dat, va veni şi trenul meu expres, dar atunci s-ar putea să fie prea târziu şi expresul acela să găsească peronul pustiu...
