Peron pustiu

 

Cartea, aşa cum se aşteptaseră cu toţii, fu un succes şi din ea gustară cu toţii dulceaţa unor locuri şi unor oameni din nordul ţării, mângâiară frumuseţea unei dansatoare erotice cu părul de foc şi ochi de gheaţă verde... Editura organiză o lansare fastuoasă, în foaierul Teatrului Naţional, cu bufet suedez şi peste trei sute de invitaţi, iar revistele de specialitate consemnară un mare succes editorial, cum nu mai fusese de mult. Ba chiar, unii cârtitori lansară ideea că dispariţia imprevizibilă şi prelungită a lui Alexandru Gensina nu fusese decât o manevră machiavelică, menită să asigure succesul apariţiei acestei cărţi. El îşi văzu de treaba lui, zâmbind îngăduitor la auzul tuturor acestor scenarii şi în pragul toamnei se întoarse lângă familie, în oraşul în care-şi trăise copilăria şi adolescenţa şi de care-l lega un fior pe care nu voia să-l desluşească. Fu abordat de toţi liderii politici din judeţ, fiecare străduindu-se să-i reamintească că se cunoscuseră cândva, în perioade incerte ale copilăriei sau adolescenţei sale. Nu făcea eforturi să-şi amintească ceva, să-i contrazică măcar, zâmbea doar, stins şi distant, fără să dea curs niciuneia dintre ofertele mai marilor zilei din oraşul acela aşezat, parcă, cu picioarele în apele Dunării. Zilele, până când se lăsă frigul, şi le petrecea la malul apei, sub un arţar bătrân care refuza să-şi scuture frunzele şi stătea acolo până când îl durea mijlocul de atâta stat în picioare, iar picioarele păreau că îi înţepeniseră de atâta nemişcare. În vechea lui cameră de acasă, cărţile şi ziarele ocupau toate rafturile de pe lângă pereţi, ba se mai şi ridicau în stive dezordonate, aflate într-un echilibru mai mult decât fragil, pe podea. Cei care forţau vizite la el acasă, se vedeau nevoiţi să facă slalom printre mormanele de căţi şi de hârtii, găsindu-şi, cu greu, un loc în care să stea. Pe masa mare, croită pentru cu totul alte scopuri, din mijlocul camerei, îşi instalase un computer de ultimă generaţie şi nopţile îi erau alternate de lungi ceasuri de lectură cu chinuitoarea desfătare a aşezării cuvintelor pe ecranul alb. În cele din urmă, când nimeni nu se mai aştepta, deschise un hebdomadar care se dovedi mai precios şi mai vitriolant decât toate publicaţiile care apăruseră vreodată pe piaţa publicaţiilor locale. Scria cu frenezie, se lansa în subiecte de care toţi ceilalţi directori sau patroni de publicaţii se fereau, scutură până la rădăcini încrengătura politică şi economico-financiară a judeţului. În toată această frământare, îşi găsi timp să petreacă ceasuri de lungă mângâiere spirituală lângă Profesorul care-l îndemnase, cu mulţi ani în urmă, să nu abandoneze scrisul.

-         Eu, Alexandre, am priceput ce înseamnă norocul şi dulceaţa vieţii, abia târziu, spre amurgul vieţii. Sigur, mă vezi că sunt încă viguros, dar anii au lăsat şanţuri în sufletul meu, iar şanţurile acelea sunt pline cu un noroi vâscos, puturos, fetid...

-         Spuneai că-i omeneşte să uiţi şi să ierţi...

-         Spuneam, aşa este, numai că vorbele le spunem, mereu, pentru alţii. Crezi că nu mă urăsc pentru că nu pot să uit? Acesta-i lucrul primordial-UITAREA-restul ar veni de la sine, chiar şi iertarea. Şi tu ai suferit destul, se cunoaşte din felul în care scrii, aşa că mă poţi înţelege. Când te-am cunoscut, plecaseşi pe un şantier de construcţii, erai sudor sau aşa ceva, un adolescent pierdut în masa de constructori, după moda acelor ani. Beai mult, fumai şi mai mult, vorbeai necontenit; m-a impresionat memoria ta şi puterea de-a lega cuvintele în imagini aproape clare. Atunci te-am îndemnat să scrii! Mai ţii minte cum mi te-ai prezentat?

-         ???

-         Eram la o masă cu licheaua aia bătrână de avocat, cu un medic şi cu Ştefan, poetul acela subţire, cu plete castanii, care s-a stins de tuberculoză. Credeam că notorietatea comesenilor mei are să te copleşească, dar ai întins mâna firesc, aproape cu obrăznicie, şi te-ai prezentat: Alexandru Gensina, doctor în fier!!! Ne-ai lăsat pe toţi cu gurile căscate, ca la dentist, iar Ştefan a început să aplaude, râzând cu gura până la urechi... Ştiam că ai să ajungi mare, aveai puterea care în noi se uscase, deşi turnam vin în noi în fiecare zi.

-         Mi-aş fi dorit să-mi păstrez prospeţimea şi curăţenia de atunci...

-         Ştiu că ţi-ar fi plăcut, dar asta-i imposibil! Propeţimea se transformă, în timp, prin forţa lucrurilor, în profunzime, element indispensabil activităţii noastre, iar curăţenia rămâne apanajul anilor acelora. Trebuia să rămâi „doctor în fier” dacă voiai să-ţi păstrezi curăţenia de atunci. Ţi-ai fi maculat-o doar în braseriile sordide, de la margine de cartier, unde puteai să bei cu cei care au rămas în mediul acela, rachiuri ieftine, botezate din belşug, să ciupeşti ospătăriţele ştirbe, cu varice pe picioarele obosite... Nu cred că asta îţi doreai, nici atunci, nici acum. Nu puteai să rămâi curat când scrii despre toate mizeriile lumii care ne înconjoară...

-         Nu, nu puteam, important este că vin mereu la sursa curajului meu, că vin la tine ca să-mi spui cum vezi şi cum judeci ceea ce fac...