Cişmigiu
Vându Agenţiei de Ştiri manuscrisul cu ancheta despre traficanţii de gazolină din nordul Moldovei, îşi tunse barba, aproape de faţă, lăsând-o ca o umbră întunecată, savant adusă din ascuţişul briciului unui frizer meşter, care presta la frizeria de la Ambasador. Scurtă şi părul, dar nu prea mult, astfel că arăta ca un june prim destul de trecut, din anii 70-80. după vreo două zile, toate posturile de televiziune şi cele de radio, absolut toate cotidienele centrale începură să prelucreze cazul traficanţilor de gazolină şi reţeaua se prăbuşi cu zgomot, inclusiv capii ei, comandantul poliţiei din acel judeţ şi soţia sa, preşedinta Judecătoriei... Primi felicitări chiar şi de la şeful Corpului de Control al ministrului Internelor, iar prietenii şi foştii colegi, ba chiar şi unii cunoscuţi mai îndepărtaţi, începură să-l caute, miraţi de dispariţia sa intempestivă şi de noul loock pe care îl arbora. Refuză oferta de a-şi relua postul părăsit cu un an în urmă, dar acceptă contractele propuse de două prestigioase publicaţii, de a deveni colaboratorul lor. Semnă şi contractul cu o editură, iar două săptămâni mai târziu, acceptă invitaţia unui post de televiziune de a participa la un talk show. Reveni spectaculos, atât în presa scrisă, dar şi pe ecranele televizoarelor, ştiind că, undeva, în nordul ţării, multe suflete se bucură să-l audă, să-l vadă şi să-l citească...
Cafeneaua din Cişmigiu era aproape neschimbată, poate mai vopsită, mai plină de posterele cu reclamele firmelor de cafea, ţigări şi băuturi răcoritoare. Cafeaua era la fel de proastă şi la fel de scumpă ca în urmă cu un an, dar aici îi dăduse Avocatul întâlnire, în crucea zilei.
- Bine, măi Alexandre, să dispari aşa, fără să mai dai vreun semn de viaţă? Am fost îngrijoraţi, să ştii, iar Ileana era speriată că ţi s-ar fi putut întâmpla ceva rău...
- Dacă mi s-ar fi întâmplat ceva rău, aţi fi aflat, cu siguranţă, aşa că nu înţeleg de ce aţi fost îngrijoraţi...
- De ce ai fugit, aşa, fără o vorbă?
- Dacă vorbeam, era altfel? Aşa am simţit nevoia, să plec şi să las totul în urmă, ce rost au despărţirile cu vorbe multe şi cu scâncete, cu justificări!? Este mult mai simplu aşa, fără discuţii convenţionale, interminabile, fără justificări fără rost...
- Dar la cei pe care i-ai lăsat aici, nu te-ai gândit?
- Nu! Nu depindea niciunul de mine, de ce să mă gândesc?
- Am sunat la părinţii tăi, la sora ta, nimeni nu ştia nimic...
- N-aveau de unde, i-aţi speriat şi pe ei degeaba... De unde şi de ce preocuparea asta pentru existenţa mea? Sunt doar un călător pe propriul drum, nimic altceva. Plec şi vin când vreau, nu văd nimic neobişnuit în asta...
- Am crezut că te-a dărâmat despărţirea de Luminiţa, am crezut că eşti supărat pe mine că nu te-am reprezentat la divorţ...
- Nu ţi-am cerut asta, nu te puteam obliga la un gest de răutate faţă de ea. Nu sunt supărat pe nimeni, nici măcar pe mine. S-a întâmplat doar ceea ce trebuia să se întâmple şi s-ar fi întâmplat oricum, poate nu atunci, dar cu siguranţă mai târziu.
- Ce ai de gând să faci, tu nu eşti un om care să stea într-o continuă aşteptare?
- Încă nu ştiu, deocamdată mă las purtat de val. Peste vreo două săptămâni plec pe Litoral, în vreun sat tătărăsc, vreau să scriu o carte, apoi voi vedea...
- Ai să ne ţii la curent?
- Cel mai probabil, nu! N-am să ţin legătura cu nimeni, nici măcar cu familia mea. Când o să mă întorc, o să aflaţi voi, la fel ca şi acum...
