Peron pustiu

 

Acceptase invitaţia lui Arsenie Vârlab doar din curiozitate, iar oraşul acesta din inima Moldovei, care îi era destul de cunoscut, de altfel, îi plăcea mai mult decât altele. Nu-şi tunse nici barba, nici părul şi lumea întorcea mirată capul să vadă un astfel de călugăr, îmbrăcat aproape indecent de modern şi de curat. În a doua seară, sosit vesel de la societatea de construcţii unde lucra, Arsenie Vârlab, anunţă zgomotos:

-         Gata, sfinţia ta, mergem la biserică, la Săvineşti! Nu sunt decât 5 kilometri şi acolo vine toată lumea bună nu numai din Moldova, ci şi de la Bucureşti... Sper că nu eşti vreun pocăit în domeniul femeilor, că de băut şi de fumat am văzut că nu te fereşti deloc...

-         Nu, nu sunt, dar sunt tare pretenţios.

-         Asta o s-o dezlegăm pe loc, e pe alese... Nu-ţi place, nu cumperi! Privitul e de-a moaca..., completă în stilul lui, de şantier, Arsenie Vârlab.

Laguna Roşie, aşa se chema localul, era ceva ce nu mai văzuse nici la Bucureşti, nici pe Litoral, un crâmpei de Place Pigalle adus aici, în inima Moldovei. Parcarea colcăia de maşini scumpe, iar taxiurile făceau o coloană aproape continuă, în ambele sensuri de circulaţie. În primul salon, căptuşit cu mătase şi pluş verde, se afla barul extrem de bine garnisit şi mesele de joc la care se manipulau sume imense nu doar la ruletă ci şi la pocker şi black-jack. Jetoanele străluceau ameţitor, iar ceasurile Cartier sau Vacheron Constantine ale celor care le risipeau pe pluşul verde erau estompate doar de culoare ireală a licorilor din paharele de cristal. Barmanii şi ospătarii se cunoştea că erau selecţionaţi dintre cei mai buni, precis că mulţi aduşi din cazinourile bucureştene. Cel de-al doilea salon, imens, după numărul de mese pe care Gensina le socoti dintr-o primă privire, era complet capitonat cu catifea roşie, în acelaşi ton cu mocheta, doar cele două bare din inox, de pe estrada aflată în mijlocul încăperii, făcând notă dicordantă. În lumina grea, violetă, costumele de baie şi vălurile animatoarelor păreau de un alb violent cu reflexe albăstrui. În meniu, doar vinuri, şampanie şi băuturi de import, la preţuri astronomice. O sută de mililitri de Martini echivala cu o treime din salariul minim pe economie.

-         Boeria se plăteşte, Maestre, ce-ar însemna ca preţurile să fie accesibile şi să aibă aici căruţaşii şi şoferii din toată Moldova?

-         Nu trebuie să-mi explici, cunosc lumea asta... Gensina recunoscuse la mesele de joc mai mulţi conducători de cluburi de fotbal, bancheri, industriaşi şi chiar doi politicieni. Ba unul chiar, poreclit „omul fără gât” şi care fusese preferatul televiziunilor şi al electoratului feminin imediat după Revoluţie, ţinea pe genunchi o animatoare apetisantă dar mult prea vulgară după gustul ziaristului.

La cele două bare de pe estradă evoluau, în clipa aceea, două fete extrem de frumoase, o blondă şi o brunetă, care se mişcau lasciv, renunţând, unul după altul, la vălurile care le acopereau şi în cele din urmă, sutienele. Bărbaţii de la mese oftau aţâţaţi. Bruneta veni la masa lor şi se aşeză direct în braţele lui Gensina

-         Ai terminat cântările de vecernie, părinţele?

-         Nu o lua în seamă pe Cosmina, aşa e ea, glumeaţă...

-         Ba să mă ia, de ce să nu mă ia!? Pe mine mă excită bărboşii! Îmi oferi şi mie ceva de băut? întrebă fata mângâindu-şi sânul rotund şi tare cu barba ziaristului.

Îşi primi băutura comandată, se mută în braţele lui Arsenie Vârlab şi făcu semn discret altei animatoare să vină la hirsutul consumator. Aceasta se apropie parcă timid şi se aşeză lângă Alexandru Gensina, cu sânii goi, mai frumoşi decât orice pereche de sâni pe care o văzuse bărbatul şi mâinile cu degetele lungi tupilate între genunchii netezi. Părul de un roşiu strălucitor făcea umbră unor ochi de un verde atât de intens încât ziaristul o bănui că poartă lentile de contact. Buzele senzuale îi fremătau încontinuu, părând că vrea mereu să spună ceva...

-         Bei ceva? întrebă Alexandru Gensina, pregătit să audă rostită denumirea vreunei băuturi foarte scumpe, care nu avea în comun cu ce primeau animatoarele în pahare decât culoarea...

-         Toarnă-mi din sticla ta de vin, nu-mi place gustul de apă colorată! Pe mine mă cheamă Andreea, pe tine?

-         Alexandru! Ce cauţi tu aici, Andreea?

-          Să zicem că îmi trăiesc soarta, nimic mai mult, iar dacă vrei să mă îndrumi pe „drumul cel bun”, mai bine plec. Nu fac faţă la momentele moralizatoare, mă îmbăt când le trăiesc şi pe urmă fac urât! Mai bine profită de paharul cu vin pe care mi l-ai dat şi pipăie-mă ca toţi ceilalţi. Eu nici nu mă pricep să o fac şi nici nu-mi place, dar îţi stau la dispoziţie.

-         Nici eu nu-mi folosesc mâinile spontan, am trecut de vârsta la care un bărbat poate fi puţo-pălmaş...

Băură în tăcere, pahar după pahar, iar fata se ghemui în el, zgribulită parcă de un frig care lui Gensina îi înghesui broboane mari pe frunte şi pe piept. Într-un târziu, Andreea se ridică şi merse spre estradă să-şi facă numărul executat nu doar cu eleganţă, cu lascivitate ci şi cu o anumită furie.

-         Uitasem să te avertizez, Maestre, din cele treizeci de fete disponibile de aici, numai de Andreea să nu te îndrăgosteşti!

-         De ce, este rezervată?

-         Nicidecum, doar că este cam ciudată! Niciun client nu se poate lăuda că a plecat cu ea, după ce-şi încheie programul. Îşi face numărul şi pleacă singură. Aud că este studentă la o Facultate de Drept, din Focşani, dar ăsta este un zvon pentru care n-aş băga mâna în foc.

Spre dimineaţă plecară toţi patru spre locuinţa lui Arsenie Vârlab, iar Alexandru Gensina trăi, ca-ntr-un extaz mistic, cele mai frumoase momente erotice ale vieţii sale pline de toate bunătăţile şi dezamăgirile lumii.

-         Ai să pleci, ştiu asta, ai să mă uiţi ca pe-un pahar gol, uitat pe colţul unei mese dintr-o bodegă de la marginea drumului... Iar eu, aşa cum nu voiam să fie, m-am îndrăgostit de tine...

-         Sigur că am să plec, nu-mi place să mint, dar n-am să te uit, aşa cum n-am uitat nimic din viaţa mea...

-          Îmi propusesem să nu mă îndrăgostesc niciodată, aveam drumul meu, ştiam ce trebuie să fac, cum trebuie să fac, a trebuit să apari tu, cu tăcerile tale, cu furtunile tale de vorbe... Acum, ce mă fac?

-         Nu ştiu ce te faci tu, nu ştiu ce mă fac eu... Mi-am pierdut darul de a iubi, am pierdut căldura şoaptelor extatice şi harul gândului bun... Sunt uscat! Pentru tine simt ceva, nu mă ascund, dar nu ştiu nici ce, nici cât...

-         Ai să te întorci după mine?

-         Niciodată nu m-am întors să văd locurile pe care le-am văzut odată. Ele se mai pot ivi în calea mea, dar doar ca parcurs al unui drum către alte locuri, în niciun caz ca popasuri sau ca destinaţie finală.

Nopţile şi zilele i se scurgeau la fel, între sticle de vin băute la „Laguna Roşie” şi momente de amor furtunos trăite lângă fata cu ochii verzi, ireal de luminoşi şi părul roşu, strălucitor, mirosind a mere de toamnă. Într-o dimineaţă, când vru să plătească consumaţia, fata îmbrăcată doar în nişte chiloţei, portjartier şi vestă cu paiete, îl refuză politicos:

-         S-a plătit toată consumaţia!

-         De cine?

-         De domnul Puiu, a dat ordin ca tot ce veţi consuma, în serile viitoare, să fie trecut în contul dânsului!

Domnul Puiu era conducătorul unui club de prima ligă din Moldova, care îl recunoscuse sub barba hirsută şi claia de păr lăsată să-i acopere capul în creţuri lungi, voluptoase. Domnul Puiu era un pockerist înrăit şi acum îi zâmbea onctuos de la masa de joc, arătându-l partenerilor de joc, cu toţii oficiali din fotbal, care se grăbiră să-l salute şi ei, condescendent. Atunci se hotărî să plece. Merse la locuinţa lui Arsenie Vârlab şi ridică receptorul, formând numărul pensiunii din munţii Sucevei. Moş Costache era plecat la un cumătru, într-un sat vecin, iar el îi spuse Leontinei: „Să-i spui, Leontină, că am plecat şi m-am dus în drumul meu! Să nu-şi facă griji...”