Primăvara
Primăvara îmbrăca cu lumină verdele neguros al brazilor din munţii Bucovinei, iar pensiunea părea o podoabă de pom de iarnă agăţată între ramurile brazilor falnici care o înconjurau. Terasa era căptuşită cu cărămidă naturală, iar mobilierul confecţionat din scândură sănătoasă, de brad, era acoperit cu scoarţe şi chilimuri rustice. Chiar şi vesela era, parcă, din alt veac, străchinile şi ulcelele înflorate înveselind şi mai mult decorul. Cu umerii acoperiţi de o bundă ţărănească, mai slab cu vreo cincisprezece kilograme decât atunci când era însurat, Alexandru Gensina sorbea subţire din ulceaua cu Fetească Neagră de Ceptura, atent ca vinul de culoarea sângelui să nu i se scurgă în barba de patriarh pe care o lăsase să-i crească sălbatică, creaţă şi învolburată, înspicată, ici-colo, de câte un fir alb ivit mult prea de timpuriu. Fuma mult şi degetele i se îngălbeniseră, iar părul, crescut şi el, asemeni bărbii, i se strângea la ceafă, în creţuri voluptuoase, refuzând să-i acopere umerii. Aflase de la radio (nu voia să citească ziarele şi ceruse să-i fie scos televizorul din cameră) că Poetul îşi încheiase socotelile cu viaţa. Otrăvit de durerile artritei şi cu un picior amputat, poetul se retrăsese în casa părintească, aflată într-un sat, pe lângă Rădăuţi, acolo unde, refuzând să mai înghită medicamentele prescrise de doctori, se îmbăta în fiecare seară, cânta cântece patriotice şi înjura Guvernul, Parlamentul, pe Bolşevic şi pe Geolog. Într-o seară, când sătenii se mirau de cât de frumos murea soarele zilei aceleia într-o lumină vie, sângerie, Poetul şi-a rezemat arma de vânătoare între buzele care recitau îngereşte din Esenin şi Tagore şi apăsase ambele trăgace. Din cele două ţevi plecaseră gloaneţele destinate uciderii urşilor şi spulberaseră toate frământările, toată patima, toată ura şi toate poemele nescrise încă, într-o negură definitivă şi absolută.
- Vine Paştele, domnule, stai aici de aproape un an, ce necazuri te macină? Fugar nu eşti, că ne-ai dat buletinu’ şi s-a dus gineri-meu la şeful de post să te verifice, da’ cutez să te întreb, n-ai niciun rost, pe niciunde? Moş Costache, bătrânul care-l interoga atât de abrupt, era socrul proprietarului pensiunii. Ai aşa, o privire, ca şi când ai fi renunţat la viaţă, deşi te văd om zdravăn, iar după cum vorbeşti, se vede că eşti şi umblat şi cu şcoală multă...
- Poate că nu sunt chiar aşa de umblat, moş Costache, iar carte am atât cât să nu par prea prost...
- N-ai chef de vorbă?
- Ba am, da’ îmi place mai mult să ascult.
- Din ce pricep eu, te-a lovit viaţa cu toate apele ei sălbatice, ca apa Moldovei care trece pe aici, pe la marginea muntelui, dar eşti sătul şi de multele răutăţi pe care le-ai făcut. După cum arăţi, cu barbă de schimnic şi ochi stânşi, s-ar zice că nu de oameni fugi, ci de viaţă! Ce năcazuri ai?
- Poate că n-am niciun necaz, moşule, poate că doar am obosit şi caut un petec de linişte pe care să mă întind, să stau la soare...
- Până când?
- Până la sfârşit!
- Din ce spui, te-a stâns o boroboaţă din dragoste! Dacă aud muierile de la noi, iute îţi aduc vreo babă meşteră la descântece, da’ eu nu te-aş îndemna; mai curând ţi-aş zice să mergi la slujba de Înviere de la mănăstire, la Gura Humorului. Poate-ţi dă Dumnezeu gândul cel bun şi laşi de-o parte necazurile şi răutăţile...
- De dus am să mă duc, moşule, da’ nu ca să caut dezlegare, ci mai mult din curiozitate...
- Mi-a spus Leontina că pleci noaptea pe munte şi vii în revărsatul zorilor, te-aş îndemna să fii atent. Nu-i vorba numai de fiare, care acum, în sfârşitul iernii, sunt flămânde, dar cei mai periculoşi sunt oamenii.
- Braconierii?
- Nu ăia, ei ştiu să deosebească pasul oamenilor de umbletul fiarelor, periculoşi sunt ăştia cu gazolina, cei care găuresc ţevile de la sonde şi umplu cisterne întregi. Ăştia nu iartă pe nimeni, dacă cred că cineva vrea să-şi bage nasul în afacerile lor...
- Am să fiu atent, mulţumesc de sfat!
- Că tot aminti de Leontina, ţi-a scos vorbe că ai fi vreun profesor sau un scriitor, că ai multe hârtii scrise în camera dumitale...
Gensina nu-şi întrerupse excursiile nocturne pe munte, dar de atunci îşi ţinu manuscrisele încuiate într-o servietă diplomat prevăzută cu încuietoare cu cifru, altfel, dacă Leontina ar fi citit ce scria în paginile acelea, pericolul de care vorbea moş Costache, ar fi putut deveni iminent...
