Poetul
Întâlnirile cu poetul Dan Săplăcan erau cele mai frumoase momente ale dupăamiezilor sale libere. Luminiţa nu-l suferea pe poet, i se părea că face dinadins pe interesantul, că foloseşte un limbaj mult prea preţios şi de aceea Gensina prefera să-l întâlnească singur. Săplăcan era şi el căsătorit, avea chiar doi copii, dar Gensina nu-i cunoscuse niciodată. Îl şti cantonat aproape continuu la Horoscop, fie pe terasă, fie în local atunci când vremea era rece, alături de Negustor, de Colonel, de Inginer. Nu le ştiuse niciodată numele, chiar aşa se strigau unul pe altul, aşa-i strigau şi ospătarii, aşa se şi prezentau. De Săplăcan îi lega faptul că acesta, ca vechi senator în prima legislatură de după Revoluţie, înfiinţase un partiduleţ, o formaţiune politică de extremă dreaptă, cu un profund caracter naţionalist. Cu toţii ocupaseră posturi de referinţă în structurile de conducere ale partidului, în mod clar şi datorită faptului că activităţile economice pe care le coordonau erau în măsură să suporte existenţa micului dar extrem de actvului partid. În cele din urmă, după ce făcuse destule valuri, partidul se unise cu facţiunea dizidentă a fostului premier şi rapid, părăsit de membrii fondatori care nu văzuseră cu ochi buni această fuziune, dispăruse de pe scena politică, „ajutat” şi de adoptarea legii care prevedea un prag electoral de minim 5%. Prietenia dintre cei patru rămăsese, însă, nealterată, iar cei trei aveau grijă să achite notele de plată pentru consumaţia lui Săplăcan. Colonelul avea afaceri în domeniul căilor ferate şi al deşeurilor metalice. Negustorul avea câteva depozite en-gros, în special de mărfuri industriale, sticlărie şi mase plastice, în timp ce Inginerul patrona o firmă de construcţii care prinsese câteva contracte destul de importante nu doar cu Primăria Capitalei ci şi cu vreo trei Consilii Judeţene, unde Săplăcan mai avea câţiva prieteni. La sediul partidului, undeva, pe Mântuleasa, era şi un pian vechi, rămas acolo de la o fostă şcoală de arte, bătrân şi dezacordat. Săplăcan chemase un acordor de la Teatrul de Revistă, îl recondiţionaseră împreună şi câteodată cânta dumnezeieşte la claviatura bătrână, slujindu-se şi de vocea sa frumoasă, de tenor. Gensina iubea serile în care, după ce bea câteva carafe de vin în compania celor patru (neapărat Galbenă de Odobeşti!), poetul începea să cânte cu patimă „Moşule ce tânăr eşti”... Nu-i vorbă că şi dizertaţiile politice ale Poetului erau cum nu se poate mai spumoase, mai virulente şi mai precise...
- Suntem pe dinafară, Ziaristule, nu mai facem politică, ne-au scos la reformă... rosti colonelul cu vocea sa tare, de fost artilerist. Purta o mustaţă subţire, uşor îngroşată la mijloc, iar ochii, ca două mărgele, te priveau direct de sub claia de păr negru şi des, aruncat spre spate cu eforturi mari pentru borice pieptene, care, de fapt, nu rezista mai mult de două-trei zile. Când stătea jos, Colonelul părea un om obişnuit, numai când se ridica, te uimea faptul că are aproape doi metri înălţime.
- Nu suntem, dom’le, scoşi la Reformă, doar că Ţara nu are nevoie de noi în momentul ăsta... interveni Poetul. Acum este vremea şmecherilor care n-au alt scop decât să se îmbogăţească rapid, să dea „tunuri” pe care noi n-am fi în stare să le dăm, să acumuleze averi. Va veni şi vremea noastră, staţi liniştiţi, pentru că Revoluţia continuă!
- Continuă pe dracu’! rosti Negustorul. Ea s-a încheiat atunci când Bolşevicul a ajuns la televiziune şi împreună cu gaşca lui de javre a confiscat puterea, manipulând opinia publică aşa cum numai ei, bolşevicii, ştiu să o facă. A băgat Moscova doctrină în ei, nu glumă!
- Normal, clamă Poetul, ei au făcut şcoală pentru asta, au pregătit generaţii întregi pentru asta, noi cu ce-am venit? Cu copii scoşi în faţa gloanţelor, cu drapele găurite, cu lacrimi adevărate pe la parastasele unde popii urduroşi murmurau psalmii doar din vârful buzelor, cu minţile ocupate să numere prescurile şi copanele şi sticlele cu băutură? Toţi ăstia care au stat umăr la umăr cu noi, care au lăcrimat sincer, care şi-au rupt de la gură ca să facă parastasele, se vor trezi într-o zi. Şi pe cine vor chema ei să-i călăuzească? Pe noi, evident, pe cei care am rămas în afara jocurilor politicianiste, pentru că nu ne-au interesat acestea..., pe noi, cei care am fost daţi la o parte pentru că nu aveam dantură de rechin...
- Ne vor chema pe dracu’, interveni Inginerul! Cine să ne mai cheme? Naţiunea a devenit o masă amorfă, împărţită în caste, pensionari, şomeri, descurcăreţi şi şmecheri. Vine o campanie electorală? Haţ, se mai dau câteva pomeni şi oamenii se înghesuie la mitinguri... Se face o grevă? Pac, câteva privilegii pentru liderii sindicali care au ajuns un fel de fanarioţi, cu maşini scumpe şi case de vacanţă, iar greva încetează! Nu mai este nicio speranţă... Încet, încet, nici noi nu mai semănăm cu nişte indivizi curaţi din punct de vedere politic sau moral, ci nişte neadaptaţi...
- Adică, ce propui tu, Inginerule, să abandonăm crezul nostru, să renunţăm la speranţă? întrebă neguros Săplăcan.
- Nu, Maestre, da’ Speranţa asta e cea mai mare curvă! Pe toţi îi auzi că trăiesc cu Speranţa! cum nu mai au argumente, cum nu mai pot prezenta un proiect, îi auzi: „Trăiesc cu Speranţa...”... Eu nu propun niciun abandon, nicio renunţare, ba dimpotrivă! Propun să reînfiinţăm Partidul, să scoatem prapurii sfinţi de la naftalină, să-i arătăm cu degetul pe falşii Sacerdoţi ai Neamului, să redeşteptăm spiritul naţional! Ce ne trebuie nouă Europa? Ne trebuiesc jeansii lor de proastă calitate, făcuţi prin Turcia sau China, băuturile lor scumpe? Mulţumesc lui Dumnezeu, n-am stat nici până acum în curul gol sau cu gâtul uscat! Să redeşteptăm spiritul de luptă al poporului...
- Dom’le, ăsta s-a îmbătat! decretă Colonelul. Îl credeam om serios, da’ văd că m-am înşelat!
- Lasă-l să spună tot, Colonele, in vino veritas, spuneau romanii, iar ei fost maeştrii politicii mondiale, de aia au stăpânit Lumea şi nu o lună-două, sute de ani! Limba Poetului se împleticea şi vorbele ieşeau greu, încleiate, somnoroase, amorţite...
- De ce-ţi pierzi tu vremea cu rataţii ăştia? îl întrebase înciudată Luminiţa când ajunsese acasă cu hainele mirosind a tutun fumat în exces şi a vin trezit. La spectaocolul ăsta n-ai vrut să mergem... Ce dacă l-am mai văzut, au mers toţi cunoscuţii noştri!
- N-am mers pentru că spectacolul este slab, un fel de şuşă salvată de numele mari de pe afiş, iar eu nu-s de acord să mă scoţi în lume ca pe urs şi să mă chinuiesc o seară întreagă să nu adorm la glumele răsuflate ale unui actor mare altădată, inexpresiv şi incosistent acum. Asta, ca să nu mai vorbesc de desertul oferit de Constantinescu care cântă, de treizeci de ani, aceleaşi cântece, ba o mai face şi beat la fiecare reprezentaţie.
- Parcă ăştia cu care ai stat tu, nu s-au îmbătat!?
- Unii da, alţii nu! Oricum, spun lucruri mult mai interesante decât ce aş fi putut auzi la specatcolul despre care vorbeşti. Pe urmă, tu de unde crezi că îmi culeg eu subiectele despre care scriu? Nu sunt cronicar de evenimente mondene şi nici nu voi fi vreodată... Rataţii de care vorbeşti sunt oameni care au fost implicaţi, recent, în actul politic, au luat decizii şi s-au bătut pentru idei, pentru idealuri, bune-rele, cum or fi fost. Sunt vii, Luminiţo, vorbesc despre oameni asemeni lor, disecă toată societatea românească, sub toate aspectele ei şi, este drept, beau vin. Numai că ei nu o fac pe ascuns şi nici cu patimă, ca răsuflatul pe care ai fi vrut tu să mergem să-l ascultăm. Dacă vrei să ştii, decât să-l văd pe Constantinescu cum se împiedică pe scenă, mai bine mă simt la o bodegă de cartier unde cântă un acordeonist bătrân şi scoate din gura aia ştirbă a lui, cele mai frumoase cântece de mahala...
- Păi sigur, tot a nămol tragi!
Gensina tăcu, nevrând să reamintească cine pe cine scosese din nămol. După o jumătate de an, divorţă, demisionă de la ziar şi-o vreme-nimeni nu mai ştiu nimic de el. Luminiţa se mută întâi la colegă, apoi cu un tânăr rezident, pe urmă la directorul unui mare spital bucureşten cu care, după doi ani, se şi căsători, deşi acesta era cu treizeci de ani mai vârstnic decât ea.
