Deputatul
La „Casa Universitarilor” era aglomeraţie şi numai obişnuiţii localului mai găseau locuri pe la câte o masă. Cu o carafă de vin alb în faţă, Gensina stătea într-un colţ, aşteptându-l pe avocat. Ieşise de la un meci de duzină, aşa cum erau majoritatea, în ultimul timp, şi se simţea cam rebegit. Luminiţa era plecată în provincie, la părinţii ei, urma să se întoarcă abia peste două zile, era o problemă legată de sora ei, o încurcătură matrimonială, ceva de genul ăsta. Celelalte mese erau ocupate de profesori universitari, trecuţi binişor de 70 de ani, de doamne fanate, cu rujul aşezat în straturi groase, grunjoase, pe buzele ofilite, care acopereau danturile de viplă, de actori cunoscuţi şi muzicieni care făcuseră carieră pe marile scene ale lumii. Prin fumul albastru, ridicat din jarul ţigărilor scumpe, îl văzu pe avocat, însoţit de un personaj distins, cu palton scump şi privirea tulbure, de miop care refuză să poarte ochelarii în public.
- L-am adus pe deputatul Medrega, este de la tine din judeţ şi am crezut că este bine să vă cunoaşteţi...
- Mă bucur să vă cunosc, domnule deputat, auzisem unele lucruri frumoase despre dumneavoastră.
- Sunteţi drăguţ, dar mă îndoiesc că aţi fi auzit de mine, eu, în schimb, vă cunosc foarte bine.
- N-aş avea niciun motiv să vă mint, dacă urăsc ceva pe lumea asta, este minciuna, fariseismul. Am, totuşi, părinţi, o soră, nepoţi, care au rămas acasă, iar discuţiile noastre nu se rezumă doar la convenţionalul „ce mai faceţi?”... Spuneaţi că mă cunoaşteţi bine...
- Vă citesc cu mult interes, vă citeam şi când scriaţi doar în publicaţiile sportive, acum, însă, când majoritatea parlamentarilor îşi încep ziua citindu-vă materialele... Este şi un motiv de manifestare a orgoliului, pentru că le-am spus tuturor colegilor de grup că suntem concitadini. Unii chiar m-au rugat să intervin la dumneavoastră, dar le-am spus că nu suntem ...”în relaţii”...
Vorbiră despre multe, uneori chiar cu patimă, iar convorbirea nu le fu întreruptă decât de un actor bătrân, foarte cunoscut, de altfel, care se grizase uşor şi care ţinu să le spună câteva bancuri cu evrei. Fusese coleg de trupă cu marele Mircea Crişan şi rememoră cu umor unele întâmplări de la mesele organizate în foaierul Teatrului Giuleşti pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, care veneau aici să sărbătorească victoriile Rapidului.
„Ăsta, dom’le, Dej, făcuse o mare pasiune pentru Rapid, pentru vodca rusească, caviar şi glumele lui nea Mircea. Eu eram proaspăt în trupă şi nu prea ştiam cum stă treaba, am văzut că în foaier se aşează masă mare, dar n-am întrebat nimic, aşteptam să văd ce se întâmplă. Dej îi ridicase suspendarea pe viaţă lui Ozon, cu condiţia să joace pentru Rapid şi în duminica aia aveau meci cu Dinamo, echipa lui Teohari Georgescu. Dej se purta ca un mic satrap şi îi purta după el, la meciuri, pe toţi membrii Guvernului. Cert este că Rapidul a bătut, parcă cu 3-1 şi după vreo zece minute curtea teatrului s-a umplut de Volgi oficiale şi câteva Pobede de-ale securiştilor. Dej, în frunte, cu celebra lui şapcă pe cap, alături de Colea. În urma lui, Ana Pauker, Georgescu, Apostol şi alţii. Ne-am aşezat cu toţii la masă şi vodca a început să fie dată peste cap, după moda sovietică. Nea Mircea era deja afumat bine, când Dej rosti cu voce bubuitoare:
- Nea Mircea, ia spune, dom’le, un banc politic!
Ca să-i facă plăcere, ştiind că majoritatea membrilor Guvernului erau evrei, nea Mircea nu spunea orice fel de bancuri politice ci doar in cele cu evrei. Asta-i crea, din capul locului, o stare de bună dispoziţie lui Gheorghiu Dej, care nu-i suporta pe fiii lui Israel, impuşi la conducerea ţării direct de la Moscova.
„Iţic şi Şmoil, tovarăşe secretar general, erau prieteni încă din copilărie, locuiau undeva, prin Dudeşti. Telefoane aveau amândoi, dar aparat de radio, numai Iţic. Într-o dimineaţă, Iţic îl sună pe Şmoil:
- Alo, Şmoil, ai auzit ce-a zis aseară Churcill, la Vocea Americii?
- Nu, n-am auzit şi nici nu mă-nteresează!... şi pac, telefonul trântit în furcă.
A doua dimineaţă, iţic sună din nou:
- Alo, Şmoil, ai auzit ce-a zis aseară, Truman, la Europa Liberă?
- Nu, n-am auzit şi nici nu mă-nteresează... şi iar aude Iţic cum îi este trântit telefonul...
Duminica următoare, cei doi evrei se întâlnesc la talcioc. Furios, Iţic îl ia la rost pe vechiul lui prieten:
- Bine, măi, Şmoil, se poate să-mi trânteşti tu mereu telefonul în nas? Eu vreau să te ţin la curent şi tu...
- Măi, prostovane, zice Şmoil, dacă te-ar vedea săracul Leiba cât de prost eşti, s-ar răsuci în mormânt, măi, ventilator s-ar face să vadă ce prost e fiu-său.
- De ce, măi Şmoil?
- Păi tu nu ştii că telefoanele sunt ascultate de Securitate? Când mai vrei să vorbeşti despre politică, vorbeşte codificat şi nu mai pomeni numele posturilor de radio interzise!
- Cum codificat?
- Simplu, pentru Adenauer, zi A, pentru Churcill, C, pentru Truman, T, şi tot aşa...
- Aaaa, am înţeles! Măi, Şmoil, tu spion trebuia să te faci, că-ţi umblă mintea!
A doua zi, dimineaţa, sună telefonul la Şmoil. La celălalt capăt al firului, evident, Iţic:
- Măi, Şmoil, ai auzit ce prostii a debitat, aseară la radio, Gheorghe Gheorghiu D?”
O tăcere mormântală s-a instalat în foaier, zâmbetul a îngheţat pe buzele multora şi o lucire de triumf s-a aprins în ochii Anei Pauker. Se auzea doar zgomotul urinei care se scurgea de pe tăblia scaunului unui coleg mai slab de înger. Colea încremenise cu paharul de vodcă la jumătatea drumului dintre masă şi gură... Era clar pentru toată lumea că nea Mircea depăşise măsura... Atunci a izbucnit hohotul de râs sănătos, agresiv, bubuitor, al lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi toate feţele s-au destins...
Actorul mai bău un pahar cu vin şi plecă la altă masă, convins de puterea lui de seducţie, mai ales că unii dintre cei ce se aflau în local trăiseră, pe viu, perioada teroarei bolşevice.
- Acum, după cum desigur ştiţi, maestre Gensina, în reşedinţa noastră de judeţ este primar fostul prim secretar de partid, bolşevicul acela venit de pe la Buzău...
- De vină sunt şi nostalgicii care l-au votat, şi neisprăviţii care l-au adus înapoi şi partidul care-l susţine!
- Aşa este, dar asta nu mai poate fi reparat, în schimb aş îndrăzni să vă rog să începeţi o campanie împotriva acestei fosile politice. Sunteţi o semnătură credibilă, autoritară, părerea dumneavoastră nu doar contează ci, cu siguranţă, va da curaj şi altora, va schimba sau va consolida opinii. Este păcat să nu ne ajutaţi, măcar în felul acesta...
- Eu pot doar să vă promit că voi investiga trecutul celui despre care vorbiţi, iar dacă acolo sunt foarte multe pete negre, să fiţi convins că voi scrie. Sigur că nu-mi este indiferentă soarta oraşului meu şi a oamenilor de acolo, dar asta nu înseamnă că voi face apologia activiştilor din partidul dumneavoastră. Pătaţi sunt şi la dumneavoastră, ca în fiecare formaţiune politică, doar declaraţiile sunt frumoase, înălţătoare, dar asta nu-i decât o spoială...
- Nici nu vă cer mai mult de atât, dar sunt convins că veţi face exact aşa cum am prevăzut. Aveţi dreptate, în politică cu toţii suntem dalmaţieni, important este ca petele negre să nu fie mai numeroase decât cele albe...
La vreo săptămână după seara aceea, într-o zi când capitala căzuse sub o pilotă de zăpadă, Gensina începu o înverşunată campanie de presă împotriva primarului din oraşul de la Cotul Dunării. Nu mai simţise o astfel de motivare şi nu mai scrisese cu atâta vervă, încă de la debutul său în presa sportivă...
