Avocatul
Nu-i plăcea să primească pe nimeni acasă, de altfel garsoniera nici nu s-ar fi pretat la astfel de evenimente, aşa că se întâlneau cu prietenii la terase sau în restaurante, seara, de obicei, plăcându-le, la amândoi, nu numai vinul bun ci şi repertoriul formaţiilor din localurile selecte. În grădina cu arbori seculari de la Trocadero, simţeau chiar o anumită intimitate. Mobilierul luxos, diferit total de al celorlalte terase, cu scaune capitonate cu piele veritabilă, dădea un aer de somptuozitate discretă, care se potrivea cu ţinutele scumpe. Preţurile ridicate făceau din localul acesta unul exclusivist şi Luminiţa se simţea aici în elementul ei. Avocatul Radu Guda (îi spuneau simplu „Avo”) era căsătorit cu o femeie frumoasă, Ileana, fostă dactilografă a lui Gensina. De altfel, aşa o şi cunoscuse, pe vremea aia Ileana îşi mai petrecea câte una din nopţi în garsoniera ziaristului burlac. Mai târziu, după ce Luminiţa se mutase la Gensina, formaseră un careu destul de obişnuit pe la evenimentele mondene şi avocatul câştigase o mulţime de clienţi importanţi de pe urma relaţiilor lui Alexandru Gensina.
- Tu n-ai obosit, Alexandre, să tot frămânţi vieţile altora?
- Nu, Avo, mai ales că nu vieţile lor mă interesează, nu le-am urmărit niciodată amănuntele existenţiale, de asta se ocupă alt gen de jurnalişti, eu doar le disec declaraţiile, gesturile politice, atitudinea socială, manevrele economice. Fără toate astea, ei nici nu ar exista pentru mine...
- Eşti unul dintre cei mai temuţi oameni...
- Nu-mi place postura, de fapt ea nici nu va mai dura cine ştie ce. Câţiva ani, până când Luminiţa are să-şi termine studiile...
- Apoi?
- Visul meu este să mă întorc acasă, în oraşul meu, să deschid un ziar local, să lucrez cu oameni tineri, pe care să-i formez eu, să nu mai fac altceva decât coordonare şi rar, câte un comentariu. Aici am obosit, oarecum...
- Este o profesie care uzează?
- Când îi eşti devotat, da! De altfel, la cel mai înalt nivel, n-o poţi practica decât până pe la 50 de ani, apoi treci uşor în spate, de unde, dacă ai noroc, poţi împinge în faţă pe alţii...
- Nu este puţin?
- De loc! Ca să-ţi păstrezi statutul, poţi să scrii cărţi, ai deja un nume, iar numele vând cărţile mult mai bine decât subiectele. Dacă simţi că mai ai ceva de spus, poţi colabora şi la alte publicaţii, dar atunci ai dreptul să fii selectiv, să accepţi doar cele mai avantajoase oferte...
- Cu alte cuvinte, nu este vorba de un abandon total!
- Nu este vorba de niciun fel de abandon. Pur şi simplu, este ca în cascadorie, nu mai ai vigoarea primei tinereţi, nu mai sari din maşini incendiate, dar devii instructorul celor care au suficientă nebunie să facă asta. Evident, din când în când, mai faci câte o demonstraţie...
- Luminiţa este de acord cu proiectele tale?
- Nici nu m-a întrebat, de altfel, acum aflu despre proiectele astea... Oricum, mai am trei ani de şcoală, aşa că nu-mi fac nicio problemă. De fapt, în sinea ei începuse, deja, să urască oraşul de provincie despre care Gensina vorbea cu o anumită căldură...
