Propunerea
Impresarul arăta aproape ca în urmă cu trei ani, doar părul era mai cărunt, iar ridurile mai accentuate îi făceau şi mai dure trăsăturile. Cu un an în urmă suferise un atac de cord, dar asta, în loc să sensibilizeze opinia publică, o înverşunase şi mai mult. Scandalurile în care fusese implicat în ultimii ani, dispreţul manifestat faţă de toţi cei care nu erau de acord cu el, comisioanele uriaşe încasate de pe urma jucătorilor transferaţi şi metodele deloc ortodoxe la care apela, îl transformaseră într-un fel de inamic public.
- Nu te-ai schimbat deloc, ziaristule, ba chiar arăţi mai tânăr ca acum trei ani! Cred că ai fost deştept când ai abandonat lumea sportului...
- N-am abandonat-o, doar că am vrut mai mult şi am renunţat ca fotbalul să rămână punctul central al existenţei mele!
- Mă rog, spune-i cum vrei, deşi eu, personal, am regretat că nu te mai ocupi numi de asta...
- ???
- Mi-ai furnizat două ponturi absolut excepţionale: relansarea carierei lui Vadiru şi promovarea lui Alexandrescu. Am scos bani frumoşi din cazurile astea. Mi-ai plăcut şi pentru faptul că nu eşti ca alţii din lumea ta.
- Adică?
- Pe noi lumea ne urăşte pentru că aşa vrea presa. Voi ne faceţi în toate felurile: samsari, stăpâni de sclavi, neguţători de fotbalişti. Dacă oamenii simpli ar ştii câţi ziarişti, care ne înfierează în felul acesta îşi iau comisioane de la noi... După ce ne recomandă câte un desculţ care joacă pe la Ciorogârla, e vai de noi dacă reuşim să-l transferăm la vreo echipă mai cu ştaif. Nu mai contenesc cu vizitele pe la birou şi cu cererile de bani, parcă ni l-ar fi recomandat pe Maradona. Tu n-ai cerut nicio bere...
- Eu am beneficiat de succesul materialelor mele de presă, s-a dovedit că am pus miza pe caii câştigători. Asta mi-a adus şi glorie şi ascensiune profesională...
- Aşa este, poate, dar zău că nu semeni cu confraţii tăi. De multe ori m-am întrebat, ce urmăreşti? Care-i jocul tău?
- Nu este niciun joc, pur şi simplu aşa sunt. Îmi place puterea, îmi place când oamenii, chiar cei pe care-i critic, mă tratează cu respect, ba chiar, de multe ori, le zăresc teama în priviri, le simt tremurul slugarnic al vocilor. Dacă aş primii „atenţiile” sau comisioanele de care spui, cum aş mai trăi clipele astea? Plus că aş fi obligat să scriu la comandă... Sunt plătit bine, iar cele două cărţi publicate mi-au adus-şi ele-câştiguri frumuşele. Nu sunt bogat, dar trăiesc bine. Până acum, asta îmi este de ajuns...
- Te-am simţit ambiţios, nu cred că eşti mulţumit. Porţi un ceas de duzină, ai o servită de firmă, dar, probabil, cel mai ieftin produs al mărcii...
- Am primit-o cadou...
- Eram sigur! Nu ai maşină, mergi cu metroul şi stai într-o garsonieră cu soţia. Este cam puţin pentru nivelul tău profesional. Alţii, mult mai slabi, s-au aranjat de multişor...
- Va veni şi la mine momentul acumulărilor, acum nu sunt preocupat de asta...
- Uite, eu sunt hotărât să grăbesc lucrurile, îţi fac o ofertă pe care nu ţi-o va mai face nimeni: lasă dracului presa şi vino la mine, la firmă! Te pun director general executiv şi îţi dau o leafă de cinci mii pe lună, şaizeci de mii pe an, plus procente din beneficii... Eu am obosit, de tine le e teamă, te respectă, ştii să-i pui la punct. Am obosit, ce zici, ieşim amândoi în câştig!?
- Mă onorează propunerea, dar îmi place ceea ce fac, n-am de gând să devin impresar...
- Mă refuzi?
- Da, şi nu stau deloc pe gânduri...
