Peron pustiu

Marele oraş îi intrase în suflet, îl cucerise definitiv, nu se simţea în largul său decât aici, în forfota inimaginabilă a fiecărei zile, în talmeş-balmeşul care, de obicei, îi copleşea pe provinciali. În locul de unde venea se spunea adeseori „...eu n-aş putea să locuiesc în Bucureşti, aglomeraţia aia m-ar omorî...” , sau se făceau aprecieri de genul „...eşti conducător auto doar dacă conduci liniştit în Bucureşti...”... Personal, i se păruse mai complicat să conducă în Timişoara sau în Râmnicu-Vâlcea, dar asta era..., cei mai mulţi provinciali erau speriaţi de viaţa trepidantă din capitală. În carieră reuşise oarecum uşor, avea un verb trepidant şi probabil foarte multă răutate strânsă în anii din regimul cel vechi, când, deşi merituos şi oinventiv, trebuia să stea la coadă ca să fie promovat. Nu suporta chestia asta cu „criteriul vechimii” şi mai era şi ros de o ambiţie bolnavă. Voia să depăşească etapele, să le demonstreze el tuturor cine a ajuns... Nu uita momentele când, în pauzele de la şcoala primară, învăţătoarea îi obliga să-şi desfacă pachetele şi să mănânce în clasă, aşezaţi în bănci. Meniul lui era mereu acelaşi: margarină „Marga”, grunjoasă şi gălbuie, întinsă pe felii de pâine intermediară. Colegul său, prostănacul clasei, fiul unui gestionar şi-al unei ospătăriţe, desfăcea tacticos pacheţelele cu felii apetisante de salam de Sibiu, caşcaval, şuncă presată sau brânză topită, făcându-l să saliveze abundent. De multe ori, prostănacul îl îmbia: „Ia şi tu, că eu nu pot să mănânc tot!”, iar el refuza mereu, credincios margarinei şi feliilor de pâine intermediară. Când câştigase bani, mâncase salam până nu-l mai suportase, iar acum rar se mai atingea de vreo felie, poate doar de foame, dacă nu avea de ales. Pe prostănac, Ionel îl chema, îl întâlnise după vreo 20 de ani, la 4-5 ani după schimbarea regimului. Era manipulant la un depozit de materiale de construcţii, avea unghiile murdare şi călcâiele picioarelor încălţate cu sandale ieftine, erau crăpate şi negre... Renovase casa părinţilor şi mersese să aleagă faianţa pentru bucătărie şi baie. Ionel se arătase mai întâi stânjenit, apoi îl prezentase celorlalţi manipulanţi, cu glas tare, ca să audă şeful de depozit: „...fostul meu coleg de bancă...”...

La Bucureşti îi fusese uşor mai ales că se deschiseseră o mulţime de ziare şi reviste, imediat după Revoluţie şi se căutau, mai ales, redactori gălăgioşi, tineri, în stare să depisteze subiecte incitante, scabroase (dacă se putea), ca să lase dactilografele cu gurile căscate. Alesese redacţia marelui cotidian sportiv pentru că îi plăcea stilul directorului, simplu şi tranşant, îi cunoştea pe unii membrii ai echipei redacţionale şi îi plăcea şi proiectul. Se impusese rapid, prin comentariile acide, clare, tranşante. Directorul îl chemase şi îi comunicase că îl retrage din munca de sector, numindu-l şef de departament şi dându-i pe mână patru începători, studenţi cu toţii, hotărâţi să se impună în domeniul acesta pe care îl credeau facil şi onorant.

„Lasă-i pe ei să alerge, tu doar trasează-le direcţia. Mai scoate-le virgulele dintre subiect şi predicat, temeperează-i când este cazul şi verifică, fără să-i anunţi, toate subiectele pe care le abordează. Sigur că o să fii abordat de arbitrii, de observatori, de vedete, de conducători de cluburi. Cu delicateţe, dar ferm, să dai dreptate, întotdeauna, oamenilor tăi, fără să-i repezi pe cei care te sună...”. Aşa făcuse, iar acum era unul dintre cele mai respectate „condeie” din lumea presei sportive. De la marele cotidian, care îşi schimbase şi numele între timp, plecase de mult, muncise în televiziune, iar acum era redactor şef adjunct la cel mai mare cotidian din ţară. Editorialele sale erau la fel de vitriolante, oamenii politici şi „baronii locali” temându-se să fie „luaţi în peniţă” de el, iar câteodată mai scria şi câte un comentariu la rubrica „Sport”, vechea lui dragoste. Colabora, în acelaşi timp, cu un post de televiziune de mare audienţă, acolo unde avea o emisiune extrem de apreciată. Drumul său se schimbase după ce Vadiru reuşise să se transfere în Portugalia. Fusese pariul său, să-l facă remarcat pe valorosul fotbalist care căzuse într-un prelungit con de umbră, astfel încât să fie rechemat la echipa naţională şi să reuşească să plece din orăşelul de provincie în care eşuase şi în care se părea că se va pierde. Reuşise, dar mai mult decât atât, o cunoscuse pe Luminiţa, iubita de atunci a lui Vadiru. El era, pe atunci, burlac, din nou, după ce reuşise să evadeze dintr-un mariaj nefericit care durase nouă ani. Despre Luminiţa aflase de la Mitică Grecea, preşedintele clubului de la Dunăre, cel care făcea eforturi disperate să-l păstreze pe Vadiru. Acesta-i telefonase la redacţie, implorându-l: „Maestre Gensina, îţi ofer un subiect bombă: Vadiru s-a îndrăgostit de o fată de la noi, o asistentă medicală şi se pare că se va însura cu ea. Scrie, dom’le de treaba asta, ca să ştie lumea că s-a schimbat, că nu mai este beţivanul şi afemeiatul pe care-l ştia lumea..., s-a tămâiat, nu mai bea decât apă plată şi oranjadă... Să scrii, dom’le, ca să-l obligăm să rămână pe drumul drept, el este om de cuvânt, chiar dacă-i al dracului!”... El nu promisese nimic, dar vorbise cu Vadiru despre subiect, iar acesta îl rugase să lase baltă subiectul, dovedind o sensibilitate greu de bănuit. Era îngrijorat doar de ce va simţi fata, despre el se scriseseră atâtea că nici nu mai conta. Curiozitatea îl făcuse pe ziarist să vrea să o cunoască pe Luminiţa. Faptul că ea luase examenul de admitere la Medicină, chiar aici, în Bucureşti, îi facilită întâlnirea cu ea şi într-o după amiază de toamnă, se întâlniseră la o terasă din Herăstrău. Frunzele cădeau îngălbenite, nu doar în jur, ci şi pe umbrele încă deschise, deşi soarele era mai blând decât şi-ar fi dorit, şi erau atât de dese, atât de multe, încât făceau un zgomot continuu. Fata îi plăcuse din prima clipă şi se dezlănţuise într-o sarabandă de cuvinte care o ameţiseră. Făcea o curte agresivă, apelând la elemente de psihanaliză, derutând-o, fascinând-o, cucerind-o în cele din urmă. După două săptămâni se mutase la el, iar după un an şi jumătate se căsătoriseră, cu nuntă mare, la un restaurant de lângă Arcul de Triumf. Unele rude îi reproşeaseră grandoarea pe care o dădea evenimentului, dar el le explicase: „Orice femeie, indiferent de condiţia socială, visează să îmbrace rochia de mireasă şi să aibă un copil! Cel puţin, primul vis nu i-l pot refuza Luminiţei...”... Acum era surprins să constate că o iubea pe Luminiţa la fel ca în prima zi, dacă nu chiar mai mult. Recunoştea că, la început, îi fusese puţin teamă, teamă de faptul că, dedicat profesiei, plecat mereu, sentimentele sale se vor estompa şi nu dorea un menaj tern, convenţional, bazat doar pe obişnuinţe. N-a fost deloc aşa şi asta era mândria lui secretă.