Cheful
După plecarea subprefectului şi ziaristului, cheful se dezlănţui, prilej pentru antrenor să se facă-şi el-nevăzut. Nu se cădea să fie de faţă când jucătorii săi beau, dar nici nu avea inima să le taie cheful. Luaţi de după umeri, Paliu, Mitică Grecea şi Ucă mormăiau un cântec, în vreme ce portarul Constantinescu bătea tactul în masa pe care se clătinau paharele şi zăngăneau tacâmurile. Vadiru se ridică ca să meargă la toaletă şi, în trecere, goli în frapieră paharul cu vin din faţa juniorului Alexandrescu:
- E cam devreme, Muceo, să treci la senzaţii tari! Astea vin mai târziu, dacă vrei să nu ajungi, pe la 40 de ani, să nu poţi povesti amicilor decât meciul ăsta... În locul tău, aş pleca la cofetărie...
- N-am gustat, maestre, doar am dat noroc!
- Bravo, mă, da’ să nu-mi mai zici „maestre”, nu sunt lăutar...
Îşi continuă drumul către toaletă şi când reveni în sala restaurantului, o văzu la o masă, într-un colţ. Stătea alături de o pereche de tineri, îmbrăcaţi cuvincios, ca şi ea şi probabil că ea îl văzuse mai devreme pentru că Vadiru îşi dădu seama că pândea intrarea în sală ca să-i prindă privirea. Era la fel de frumoasă cum şi-o aducea aminte şi erau rare momentele când era fericit de revederea unei fete care dormise cu el, în ultimii ani, toate femei uşoare, pentru care nu făcea niciun efort ca să le aibă. Se îndreptă spre masa ei şi fu uşor nedumerit de roşeaţa care o năpădi brusc pe fată. Ea îl prezentă perechii lângă care stătea. Pe masă doar cafele şi oranjadă.
- Cred că sunteţi singurii din oraşul ăsta care nu sărbătoriţi, cu un şpriţ, victoria echipei! Sunteţi în abstinenţă?
- Permanentă, spuse băiatul. Eu sunt pilot, iar pe fete nu le-am văzut niciodată să bea, nici măcar o bere. Luminiţa nici nu poate să meargă la spital, dacă bea seara... Mirosurile de acolo, combinate cu alcool...
Brusc, Vadiru îşi dădu seama că Luminiţa (nici nu ştiuse că aşa o chema!) nu era o fată de moravuri uşoare. Lucra într-un spital, era de condiţie bună, atunci cum dracului ajunsese să se culce cu el?
Nici nu-l mai interesă ce se discuta la masă, aproba maşinal, mai strecura câte o glumă şi nu-şi putea dezlipi privirea de la ea. Nici atunci când dizeuza localului veni la masa lor, purtată de după umeri de portarul Constantinescu, Vadiru nu-şi dezlipi ochii de la fată, deşi cântecul său preferat îi plăcea la fel de mult:
„De-ar ştii cucul să vorbească,
Cine nu l-ar fi-ntrebat...”
