Ploaia
La începutul celei de-a doua reprize, cerul bubui odată cu tribunele. Oamenii tropăiau din picioare, nerăbdători să vadă cum va continua meciul. Prima repriză fusese una de luptă, cu două bare pentru adversari şi o ratare mare a lui Paliu, plus câteva floricele de efect ale lui Vadiru. Adversarii erau tari de tot, aveau asigurată prezenţa în Cupa UEFA, dar voiau mai mult, trăgeau pentru ieşenii de la care aveau promisă o primă generoasă de joc. Victoria ar fi trebuit să le fie la îndemână; dunărenii ăştia nu aveau cine ştie ce valoare, speranţele lor stăteau doar în determinare, în valoarea lui Vadiru şi în inventivitatea antrenorului, Costică Popa fiind cunoscut ca un permanent inovator în meseria asta. Pe Paliu nici nu-l luau prea mult în serios, de fapt se aştepatu ca pe la jumătatea reprizei secunde să fie înlocuit; cât te mai pot ţine plămânii la 3 de ani?
Ploaia porni violentă şi umbrele din tribună se deschiseră ca la comandă. Ucă deposedă prin alunecare în careu, adversarul plonjă artistic şi arbitrul fluieră prelung, arătând punctul cu var. În tribune, furtuna înjurăturilor o egala pe cea dezlănţuită din ceruri. Mitică Grecea, preşedintele clubului, îşi puse mâinile în cap:
- Observatorul ăsta ar trebui să întrerupă meciul pe o vreme ca asta, nu să-l lase pe arbitru să ne cureţe...
- Ai fost atent cu el? Îl întrebă omul de lângă el, ajuns subprefect al judeţului printr-o pură întâmplare...
- Cum să nu, da’ mi s-a părut cam reţinut! În mod sigur şi-a luat „dreptul” şi de la ieşeni...
Vadiru se îndreptă către propriul portar, întârziind executarea penaltyului.
- Ţărane, asta e clipa ta! Îi spunea aşa bietului portar pentru că ştia că asta îl enervează cel mai mult, pe el chemându-l, de fapt, Constantinescu.
- Bravo, mă, mulţumesc că mi-aţi oferit-o!
- Fii liniştit şi nu te mai gândi la poveştile cu ghicitul colţului sau cu privitul în ochii adversarului. Astea sunt de-ale ziariştilor. Plonjează în dreapta ta, la o soartă şi-un destin!
Fabian, conducătorul de joc al adversarilor, de vreo zece ori selecţionat în prima reprezentativă, mai şterse odată balonul şi îl potrivi tacticos pe punctul cu var. Nu ratase niciun penalty în vreun meci oficial şi nu credea că o să rateze acum. Privi sfidător tribunele, dar ploaia deasă îl împiedica să vadă feţele crispate. Elanul fu scurt, şută tare, la colţul din stânga, dar portarul plonjă exact acolo şi împinse , cu vârful degetelor mingea în corner. Nicio şansă de gol, Ucă stăpânind, cu autoritate, careul. Pe urmă, începu iadul. La o degajare disperată a portarului, Paliu sprintă paralel cu tuşa, forţă intrarea spre careu, din unghi şi obţinu un fault. Poziţie grea, distanţa-vreo douăzecişi cinci de metri. Vadiru nici nu-şi potrivi mingea, şută de pe loc, cu mult efect şi un răcnet triumfător se ridică din piepturile spectatorilor. Parcă însăşi tribuna urla... Mitică Grecea, transpirat tot, îl pupa cu foc pe subprefect...
Restul n-a mai fot decât istorie: un penalty obţinut de Vadiru şi transformat de Paliu şi un trasor imparabil al juniorului Alexandrescu de la peste treizeci de metri. Golul adversarilor a venit în prelungiri, dar ce mai conta?
