În tribune
În tribune nu mai era loc să strecori un ac, un soare blând, de după-amiază de toamnă târzie, încălzea spectatorii care, prevăzători, îşi luaseră şi umbrelele cu ei. Din când în când, la îndemnurile galeriei, tropăiau sacadat din picioare şi arena vuia de reverberaţiile tribunei de beton…
- Sandule, crezi că poţi să duci meciul de la început?
- Da ce, maestre, crezi că s-a anchilozat?
- Paliule, tu să-ţi vezi de treaba ta! Te bag din prima, nu mă face să mă răzgândesc!
- Păi de aia zic şi eu! Mă bagi, da’ fără Sandu nu fac doi bani! Cine mă serveşte, împiedicaţii ăştia?
„Împiedicaţii” erau cei doi juniori, Alexandrescu şi Marchiş, bine legaţi, tehnici, dar lipsiţi de experienţă…
- Paliule, lasă-i în pace pe copii, ei n-au nici o vină!
- Îi las, îi las, că pe mine tot aşa mă lăsau ai vechi, când eram ca ei!
- Mă ţine fizicul, maestre! Dacă vrei mă bagi, dacă nu, nu! De rugat, nu rog pe nimeni! Depinde ce vrei de la meciul acesta… Pe mine, chiar dacă aş fi în scaun cu rotile, au să mă ţină doi de-ai lor, cel puţin la început…
- Bine, da’ să ştiţi că asta este ultima noastră şansă! Păcat de oamenii ăştia din tribună, dacă pierdem! Mulţi sunt şomeri, îi ştiţi şi voi… asta-i singura lor bucurie…
- Auzi, maestre, vrăjeala asta, cu publicul, să o ţii pentru conferinţa de presă! Nu amesteca treburile că nu mai suntem în socialism! Ăia ne prelucrau…
